Blue Blood- Primul Capitol

Familia nu era pur şi simplu o sumă a legăturilor umane
creată datorită unui set vast şi extins de relaţii… o fami –
lie… era un nume, o moştenire materială şi spirituală şi
o formă de împuternicire în America… „ce descria o
descendenţă completă, trecutul, prezentul şi viitorul”.
– Eric Homberger, Mrs. Astor’s New York
You can’t push it underground
You can’t stop it screaming out
How did we come to this?
You will suck the life out of me…
– Muse, Time is running out

În noiembrie 1620, o sută două persoane au sosit pe corabia
Mayflower, dar mai puțin de jumătate dintre acestea au supravieț
uit pentru a vedea cum ia ființă colonia Plymouth în
anul următor. De[i nimeni nu murise în timpul călătoriei pe
mare, viața în noul ]inut a fost extrem de grea, în special
pentru cei tineri. Majoritatea celor care au pierit de – abia dacă
împliniseră șaisprezece ani.
Această rată uluitoare a mortalității s – a datorat parțial
unei ierni aspre, precum și faptului că în timp ce bărbații își
petreceau timpul în aer liber, construind case și bând apă
proaspătă, femeile și copiii stăteau închiși în cotloanele ume –
de și înghesuite ale corabiei, unde bolile se puteau răspândi
mult mai repede. După două luni de călătorie pe mare,
aceștia au rămas pe corabie încă patru luni, în timp ce
bărbații construiau magaziiși locuințe pe uscat. Puritanii
mai tineri îi îngrijeau pe cei bolnavi, expunându – se astfel și
mai mult la o sumedenie de boli, inclusiv la acea afecțiune
fără leac a sângelui pe care documentele istorice o numesc
„ftizie”.
Myles Standish a fost guvernator al coloniei cu începere
din 1622, vreme de treizeci de ani, fiind ales mereu cu câte un
mandat de un an. El și soția sa Rose au avut paisprezece
copii, șapte perechi incredibile de gemeni. Evenimentele au
luat o turnură neașteptată, și astfel, în câțiva ani, colonia
și – a dublat numărul locuitorilor, nașteri multiple înregistrându
– se în toate familiile celor care supraviețuiseră.
– Din Moartea și viața în coloniile Plymouth, 1620 – 1641,
de Profesor Lawrence Winslow Van Alen

Jurnalul lui Catherine Carver
21 noiembrie 1620
Mayflower
A fost o iarnă grea. Marea este agitată și ne este
frig mai mereu. Ne vom găsi probabil liniștea în aceste
ținuturi noi, deși mulți sunt de părere că pericolul încă
ne pândește. Dincolo de fereastră, țărmul seamănă cu
coasta din Southampton și sunt foarte recunoscătoare
pentru asta. Mereu îmi va fi dor de casă, dar cei ca
mine nu mai sunt în siguranță acolo. Eu una nu dau
crezare zvonurilor, dar trebuie să facem așa cum ni s – a
spus. Asta este tradiția noastră. Eu și John
călătorim ca soț și soție acum. Plănuim să ne
căsătorim în curând. Am rămas foarte puțini și este
nevoie de mai mulți dacă vrem să supraviețuim. Poate
lucrurile se vor schimba. Poate norocul ne va surâde și
situația se va îmbunătăți. Vasul a ancorat. Am debarcat.
Ne ațteaptă o nouă lume!
CC

N E W Y O R K
În prezent

UNU
B anca era o clădire în paragină aflată la capătul
lui Houston Street, în ultimul cvartal dintre
East Village, cu clădirile sale din piatră de gresie, şi terenurile
virane din Lower East Side. Odată sediul venera –
bilei companii de investiţii şi intermedieri financiare
Van Alen, era o prezenţă impunătoare, o ilustrare a stilului
beaux – arts, cu o faţadă clasică cu şase coloane şi o „dentiţie”
intimidantă — nişte caneluri ascuţite ca lama pe
suprafaţa frontonului. Timp de mulţi ani a stat acolo la intersecţia
dintre Houston şi Essex, tristă, goală şi abandonată,
până când într – o iarnă un promotor al cluburilor de
noapte, un bărbat legat la un ochi ca un pirat, a descoperit
– o din întâmplare în timp ce dădea gata un hot dog de la
Katz’s Deli. Căuta un spaţiu potrivit pentru a da ocazia
DJ – ilor săi să mixeze noul lor gen de muzică — nişte sunete
lugubre şi obsedante pe care ei le numeau trance.
Ritmul muzicii se revărsă pe trotuar, unde Schuyler
Van Alen, o fată micuţă şi brunetă de cincisprezece ani, ai
cărei ochi de un albastru luminos erau conturaţi cu umbre
de creion negru, stătea agitându – se la coada care se formase
la intrarea în club. Îşi zgândărea oja neagră de pe
unghii.
— Chiar crezi c – o să intrăm? întrebă ea.
— Fără probleme, răspunse cel mai bun prieten al său
Oliver Hazard – Perry, ridicând uşor din sprânceană. Dylan
a zis că – i floare la ureche. Şi – apoi, putem oricând să le arătăm
ce scrie pe placa asta de aici. Adu – ţi aminte că familia
ta a construit locul ăsta! zâmbi el.
— Mda, sigur, Schuyler zâmbi afectată dându – şi ochii
peste cap.
Manhattanul era legat în mod implacabil de istoria familiei
sale şi, din câte ştia, era legată de Muzeul Frick, de
Autostrada Van Wyck şi de Planetariul Hayden, cât şi de
vreo câteva instituţii (sau artere principale). Nu că asta i – ar
fi schimbat viaţa cu ceva. Abia dacă avea bani cât să – şi plătească
biletul de intrare de douăzeci şi cinci de dolari.
Oliver o luă cu afecţiune pe după umeri.
— Nu – ţi mai face griji! Îţi faci prea multe griji! O să fie
amuzant, promit!
— Mi – ar fi plăcut ca Dylan să ne fi aşteptat, zise Schuyler
iritată, tremurând în cardiganul lung şi negru găurit în
coate.
Găsise jacheta săptămâna trecută într – un magazin de
mâna a doua din Manhattan Valley. Mirosea a mucegai şi
16
parfum de trandafiri expirat, iar trupul ei slăbuţ se pier dea
în el. Schuyler arăta mereu de parcă s – ar fi înecat în hainele
proprii. Jacheta neagră îi ajungea aproape până la coapse şi
pe dedesubt avea un tricou negru şi un maiou gri; şi pe sub
toate astea, o fustă hippy lungă, cu care mătura pământul.
Asemenea unui copil ştrengar al străzii, tivul fustei era
murdar de praful adunat de pe trotuare. Purta perechea ei
favorită de pantofi sport, nişte Jack Purcell alb – negru, lipiţi
cu bandă adezivă deasupra găurii făcute de degetul mare
de la piciorul drept. Părul ei cârlionţat era prins la spate cu
un batic cu mărgeluţe descoperit în dulapul bunicii ei.
Schuyler era uimitor de frumoasă, cu o figură dulcică în
formă de inimioară; un nas cârn şi o piele fină şi albă — dar
frumuseţea ei avea ceva imaterial. Părea una dintre fetele de
la Dresden Dolls, dar îmbrăcată în haine de vrăjitoare. Copiii
care învăţau la şcoala Duchesne credeau că se îmbracă
asemeni unei femei fără adăpost. Nu o ajuta nici faptul că
era timidă şi introvertită, pentru că atunci ziceau că este cu
nasul pe sus, ceea ce nu era adevărat. Era doar mai tăcută.
Oliver era înalt şi subţire, cu o faţă drăguţă, ca de elf, încadrată
de o claie de păr castaniu strălucitor. Avea pomeţii
înalţi şi ochi calzi şi căprui. Purta o manta militară peste o
cămaşă de flanel şi o pereche de blugi rupţi. Evident, cămaşa
era John Varvatos, iar blugii Citizens of Humanity.
Lui Oliver îi plăcea să joace rolul adolescentului rebel, dar
şi mai mult îi plăcea să – şi facă cumpărăturile din SoHo.
Cei doi erau prieteni încă din clasa a doua primară,
când bona lui Schuyler uitase să – i dea într – o zi pacheţelul
17
de mâncare şi Oliver împărţise cu ea sandvişul lui cu maioneză
şi salată verde. Îşi terminau frazele unul altuia şi le
plăcea să citească cu voce tare, la întâmplare, pagini din
Infinite Jest1, atunci când se plictiseau. Amândoi erau succesorii
moştenirii Duchesne, ale căror origini duceau
înapoi în timp până la Mayflower. Numai arborele genealogic
al lui Schuyler număra trei preşedinţi ai Statelor
Unite. Dar în ciuda acestei genealogii nobile, nu – şi găseau
locul la Duchesne. Oliver prefera să meargă la muzee decât
să joace lacrosse, iar Schuyler nu – şi tundea niciodată părul
şi se îmbrăca de la magazine second – hand.
Dylan Ward era un prieten nou — un băiat cu o faţă
tristă şi gene lungi, ochi arzători şi o reputaţie nu tocmai
curată. Lumea vorbea că are cazier şi tocmai fusese dat
afară de la şcoala militară. Pare – se că bunicul său îi mituise
pe cei de la Duchesne cu bani pentru a construi o nouă sală
de sport, cu condiţia de a – l înscrie pe nepotul său. Imediat
se orientase către Oliver şi Schuyler, mirosindu – le statutul
de neadaptaţi.
Schuyler îşi supse obrajii şi simţi cum i se face un gol în
stomac de anxietate. Stăteau aşa de confortabil, în camera
lui Oliver, ca de obicei, ascultând muzică şi zapând pe
TiVo; Oliver începea alt joc din Vice City pe jumătatea sa
de ecran, în timp ce ea frunzărea paginile revistelor glossy,
fantazând că era pe o plută undeva prin Sardinia, dansa
18
1 Roman al scriitorului american David Foster Wallace (1962–
2008).
flamenco la Madrid sau se pierdea melancolică pe străzile
din Mumbay.
— Nu sunt aşa sigură, zise ea, dorindu – şi să se afle în
camera lui tihnită în loc să tremure pe afară aşteptând să
vadă dacă o să fie primiţi sau nu înăuntru.
— Nu mai fi aşa negativistă, o certă Oliver. Fusese ideea
lui să părăsească confortul camerei sale pentru a se aventura
în viaţa de noapte a New York ului şi nu voia să – i pară
rău. Dacă te gândeşti că vom intra, chiar vom intra.
Crede – mă, trebuie doar să ai încredere.
Tocmai atunci se auzi un bip pe BlackBerry – ul lui. Îl
scoase din buzunar şi se uită la ecran.
— E Dylan. Este înăuntru, ne aşteaptă lângă ferestre la
etajul doi. OK?
— Chiar crezi că arăt în regulă? întrebă ea, simţind
brusc o îndoială legată de hainele ei.
— Arăţi bine, zise el automat. Arăţi super, spuse în timp
ce scria un mesaj de răspuns.
— Nici măcar nu te uiţi la mine.
— Mă uit la tine în fiecare zi, râse Oliver şi, întâlnindu – i
ochii, roşi şi îşi întoarse privirea.
BlackBerry – ul bipăi din nou şi acum se scuză îndepărtându
– se să vorbească.
Vizavi, Schuyler observă un taxi care se oprise şi din
care ieşi un tip înalt şi blond. În timp ce acesta cobora din
maşină, din partea opusă venea un alt taxi, clătinându – se
dintr – o parte în alta a drumului. La început părea că nu – l
va atinge, dar chiar în ultimul moment băiatul se aruncă în
19
faţa maşinii şi dispăru sub roţi. Taxiul nu se opri nicio
clipă, continuându – şi drumul ca şi cum nimic nu s – ar fi întâmplat.
— Doamne Dumnezeule! ţipă Schuyler.
Băiatul fusese lovit — era convinsă de asta — fusese
practic călcat — cu siguranţă era mort.
— Ai văzut? întrebă ea privind împrejur agitată, uitându
– se după Oliver, care dispăruse.
Schuyler traversă strada în fugă aşteptându – se să vadă
un corp inert, dar băiatul stătea chiar în faţa ei, numărându
– şi monedele din portofel. Trânti portiera şi dădu
drumul taxiul. Era întreg şi nevătămat.
— Ar trebui să fii mort, şopti ea.
— Pardon? răspunse el cu un zâmbet întrebător pe faţă.
Schuyler era surprinsă — îl recunoscu de la şcoală. Era
Jack Force. Faimosul Jack Force. Unul dintre acei tipi — că –
pi tanul echipei de lacrosse, actorul principal în trupa de
teatru a şcolii, teza lui semestrială pe tema mall – urilor publicată
în Wired, atât de frumos că nici nu se putea uita la
el.
Poate începuse să aibă halucinaţii. Poate doar a crezut
că – l vede plonjând sub roţile taxiului. Asta trebuie să fie
explicaţia. Era doar obosită.
— Nu ştiam că eşti unul dintre ameţiţi, zise ea încurcată,
vrând să spună un fan al muzicii trance.
— Nu sunt, mă duc doar acolo, zise el arătând înspre
clubul de lângă Bancă, unde un star rock foarte băut dădea
20
un şnur de catifea la o parte pentru a lăsa să intre nişte fete
care chicoteau.
Schuyler roşi.
— Ah, ar fi trebuit să ştiu.
El zâmbi.
— De ce?
— De ce, ce?
— De ce să – ţi ceri scuze? Cum ai fi putut să ştii asta?
Citeşti gândurile sau ce?
— Poate că da. Şi asta este una dintre zilele proaste.
Ea îi zâmbi. Flirta cu ea şi ea îi răspundea. OK, sigur era
doar imaginaţia ei. Cu siguranţă nu se aruncase în faţa
taxiului.
Era surprinsă că era atât de prietenos. Majoritatea tipilor
din Duchesne erau extrem de aroganţi, încât Schuyler
nici măcar nu se obosea cu ei. Erau toţi la fel — pantaloni
Duck Head şi o nonşalanţă studiată, cu glumele lor insipide
şi jachetele de lacrosse. Nu – i acordase lui Jack Force
nici măcar o frântură de atenţie — era unul dintre elevii
juniori de pe planeta Tipilor Populari; poate că mergeau la
aceeaşi şcoală, dar nu respirau acelaşi aer. Şi la urma
urmei, sora lui geamănă era invincibila Mimi Force, al
cărei scop în viaţă era să facă viaţa celorlalţi cât mai nefericită.
„Mergi la vreo înmormântare?”, „Cine a murit şi te – a
lăsat fără adăpost?” erau câteva dintre insultele lipsite de
imaginaţie pe care i le adresa Mimi. Dar, de fapt, unde era
Mimi? Nu erau gemenii Force legaţi ombilical?
21
— Uite ce e, vrei să intri? o întrebă Jack zâmbind şi dezvelindu
– şi dentiţia perfectă. Sunt membru al clubului.
Înainte să apuce să dea vreun răspuns, Oliver se materializă
lângă ea. De unde apăruse? se întrebă Schuyler. Şi
cum de îi tot reuşea chestia asta? Oliver avea o abilitate extraordinară
de a apărea exact în momentul în care nu – l
voiai acolo.
— Aici eşti, draga mea, zise el cu o urmă de reproş.
Schuyler se uită chiorâş.
— Hei, Ollie. Îl ştii pe Jack?
— Cine nu – l ştie? răspunse Oliver ignorându – l intenţionat.
Vii, dragă? În sfârşit s – a deschis şi oamenii au început
să intre.
Făcu semn spre Bancă, unde un flux continuu de tineri
îmbrăcaţi în negru erau mânaţi spre coloanele cu caneluri.
— Trebuie să plec, zise ea scuzându – se.
— Aşa curând? întrebă Jack cu ochii sclipind.
— Nu destul de curând, adăugă Oliver zâmbind ameninţător.
Jack ridică din umeri.
— Ne mai vedem noi, Schuyler, spuse el ridicându – şi
gulerul hainei de tweed şi pornind în direcţia opusă.
— Ce mai oameni, zise Oliver după ce – şi reluară locul la
coadă. Îşi încrucişă braţele enervat.
Schuyler era tăcută, iar inima îi bătea puternic în piept.
Jack Force ştia cum o cheamă.
22
Avansară câţiva centimetri, din ce în ce mai aproape de
travestitul cu un clipboard în mână care se uita autoritar
de dincolo de cordonul de catifea. Clona Morticiei scana
fiecare grup din cap până în picioare, dar nimeni nu era
întors înapoi.
— Reţine, dacă ne fac probleme, poartă – te normal şi
gândeşte pozitiv. Trebuie să vizualizezi că intrăm, OK?
şopti Oliver aprins.
Schuyler dădu din cap aprobator. Înaintară, dar avansul
le fu întrerupt de bodyguardul care se răsti la ei:
— Actele!
Cu degete tremurânde, Schuyler scoase un carnet de
conducere cu numele altei persoane — dar poza ei. Oliver
făcu acelaşi lucru. Ea îşi muşcă buza. Era sigură că vor fi
prinşi şi aruncaţi în închisoare pentru asta. Dar îşi aduse
aminte ce – i zisese Oliver. Poartă – te normal. Încrezătoare. Gândeşte
pozitiv.
Bodyguardul luă actele şi le verifică la un aparat cu
infraroşu care nu scoase nici un sunet. Se opri încruntat şi
ridică actele în sus să le vadă mai bine, uitându – se la ei cu
neîncredere.
Schuyler încercă să proiecteze o stare de linişte pe care
nu o simţea, inima bătându – i cu repeziciune pe sub hainele
subţiri. Bineînţeles că par de douăzeci şi unu de ani.
Am mai trecut prin asta. Nu este absolut nimic în neregulă
cu actele alea, gândi ea.
Bodyguardul băgă carnetul sub infraroşu din nou.
Matahala scutură nemulţumită din cap.
23
— Ăsta nu e în regulă, mormăi el.
Oliver se uită la Schuyler palid la chip. Schuyler avu
impresia că va leşina. Nu mai avusese în viaţa ei atâtea
emoţii. Minutele treceau. Oamenii de la coadă din spatele
lor se agitau nerăbdători.
Nu este nimic în neregulă cu acel carnet. Liniştită şi în crezătoare.
Liniştită şi încrezătoare. Vizualiză bodyguardul cum îi
lasă să intre pe amândoi. LASĂ – NE SĂ INTRĂM. LA –
SĂ – NE SĂ INTRĂM. LASĂ – NE SĂ INTRĂM. LASĂ – NE
SĂ INTRĂM ODATĂ.
Bodyguardul îşi ridică privirea uluit ca şi cum aproape
ar fi auzit – o. Părea că timpul s – a oprit în loc. Apoi, aşa pur
şi simplu, le dădu înapoi actele şi îi lăsă să intre, exact cum
îşi imaginase Schuyler.
Schuyler răsuflă uşurată. Schimbă cu Oliver pe furiş o
privire de bucurie.
Erau înăuntru.

 

Anunțuri

4 răspunsuri to “Blue Blood- Primul Capitol”

  1. ladyandreea Says:

    Am citit capitolul, pare un roman promitator.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: